Şapte coline, de istorie pline…
Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi şi nouă toate…
Marile adevăruri ale lumii încîntă întotdeauna prin simplitatea şi puţinul cuvintelor de care au nevoie pentru a fi redate. Ele nu au nevoie de recele calcul al raţiunii, nu se bazează pe nesfîrşite şi neghioabe argumentări, pentru a fi înţelese, pentru că ele pătrund direct în inimă; iar ceea ce a ajuns la inima omului, îmbracă haina iubirii întru nemurire. Şi ce ar însemna inimile noastre fără un strop de iubire pe această lume? Ar mai avea ele ce căuta? Ar mai avea ele ce găsi… ce pierde? Ar mai fi omul om, lumea lume fără acea mană cerească pe care ne-a dat-o Dumnezeu încă de la începuturile lumii? Dumnezeu nu joacă zaruri şi dacă marele Einstein a ajuns la această concluzie, se vede ca nu întîmplător Marele Anonim ne-a răsădit în inimi sămînţa iubirii.
Am simţit şi eu această sămânţă încolţind în inima mea cu mulţi ani în urmă, atunci cînd pentru prima dată mama mi-a pus un călcîi de pîine într-o batistă, m-a sărutat părinteşte pe frunte şi mi-a spus „mergi, dragul mamei şi învaţă, căci, cine are carte, are parte”. Un autocar rece şi indiferent m-a înghiţit în pîntecul lui şi două ore întruna a tot mîncat în goană, negrul şi umedul asfalt de toamnă. Şi, cînd s-o fi săturat de atîta asflat, a răsiflat adînc din frînele sale, aruncîndu-mă, străin, într-o lume nouă, o lume plină de lume, o lume care avea să-mi facă un rost în lume. Şi nu a fost nevoie de mult timp pentru a mă îndrăgosti, odată şi pentru totdeauna, de acel ţinut aşezat pe şapte coline, asemenea legendarului oraş – Roma. Iarăşi revin la ideea că nimic nu este întîmplător pe lumea asta. Se vede că l-o fi sfinţit Dumnezei cu magica cifră „7”, astfel că „Facerea” mea a pornit de la cele 7 coline ale Chişinăului. Le-am colindat, nu odată, mirîndu-mă de frumuseţea şi tainele ce stau înşirate pe acele coline, iar la un moment dat, am ajuns la concluzia ca, greşeşte cel ce consideră că Chişinăul are un an anume al fondării… Nu, zic eu, Chişinăul îşi are începuturile din timpurile lui „a fost odată ca niciodată”, căci, dacă stai şi te gîndeşti atent, atîta frumuseţe, atîta farmec poate fi întîlnit numai în poveşti.
Asemenea unui Făt-Frumos, stă veghind asupra oraşului un „om nu mare de stat mînios (…) întreg la minte, nelenevos, şi lucrul său ştia să-l acopere; şi unde nu gîndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie însuşi se vîrîa, ca vazîndu-l ai săi, să nu îndărăpteze. Şi pentru aceea rar războiu de nu biruia. Iar unde-l biruiau alţii, nu perdea nădejdea; că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor.” Îşi înalţă şi astăzi biruitor crucea deasupra neamului său, iar TIMPUL, care este în stare să le năruie pe toate în lumea asta, stă neputincios şi se miră de fălnicia, şi hărnicia acestui erou. Harnic, ca şi poporul din care îşi trage obîrşiile, căci, dacă alţii stau pe cai, el, de secole stă în picioare veghind asupra neamului, gata fiind întotdeauna să mai excalame odată, pentru cei ce se fac a uita că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nici a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri. Şi, se vede ca are el o presimţire, dacă îşi ţine atenţia trează de atîta amar de vreme…
Ceva mai în spatele acestui „cavaler al dreptăţii”, asemenea Muzelor antice, stau pe două linii drepte, cei care au trimis neamul în nemurire. Sobri, modeşti îşi mestecă gîndurile, parcă-parcă sunt pe punctul de a mai scoate la lumină vreo perlă literară. Stau la umbra bătrînilor copaci, recuperîndu-şi odihna pierdută în timpul vieţii. Trece o oarecare vreme, şi mai apare un soldat care, tăcut şi cuminte se aşază în linie dreaptă, complectînd rîndurile de ostaşi ce stau la straja nemuririi neamului nostru. Străbaţi vechea alee a clasicilor priveşti la chipurile lor, iar gîndurile te duc undeva la nişte amintiri din copilărie, la o limbă a noastră, la o odă ostaşilor români… Şi numai unde nu poate ajunge gîndul omului atunci este lăsat în voia lui…
Şi oare de cîte pagini ar fi nevoie dacă ar fi să lăsăm gîndul liber să zboare printre frumuseţile pe care este în stare să ţi le pună la dispoziţie Chişinăul; ce fel de inimă ar căpăta acela care ar gusta din toate frumuseţile Chişinăului…
Cred că i-ar fi la fel ca şi a mea şi ar spune ca şi mine „am cunoscut frumosul/nu am ce mai cunoaşte…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu